De ce ia arată altfel din sat în sat: cazul Munteniei
Dacă pui una lângă alta o ie din Maramureș, una din Bucovina și una din Muntenia, ai zice că vin din trei țări diferite. Și totuși e aceeași cămașă, cu aceeași structură de bază. Diferența stă în detalii, iar detaliile astea sunt, de fapt, toată povestea.
Mă fascinează lucrul ăsta de când am început să mă uit serios la port. Nu exista un „model național”. Exista al fiecărui sat. Femeile coseau ce văzuseră la mama și la bunica lor, cu micile variații pe care le aducea fiecare generație. Așa s-au format stilurile zonale, fără ca cineva să le decreteze de undeva de sus.
Ce o face munteneasca
Ia din Muntenia, zona de câmpie din sudul țării, are câteva semne după care o recunoști. Altița, banda aceea decorată de pe umăr, e bine delimitată și deasă. Sub ea vine de obicei o porțiune mai liberă, numită încreț, și apoi râurile care coboară oblic pe mânecă. Cromatica tinde spre roșu, vișiniu, negru, cu accente metalice, fir auriu sau argintiu țesut în model. E o estetică mai „bogată” vizual decât sobrietatea din nord.
Comparați cu Maramureșul, unde cusătura e mai geometrică și mai reținută, contrastul sare în ochi. Sau cu Oltenia, unde motivele florale și cele vegetale sunt mai prezente. O ie munteneasca bine făcută păstrează compoziția asta echilibrată dintre altiță densă și mâneca lăsată să respire mai jos. Când o vezi, o simți încărcată sus și aerisită jos.
Ia ca semn de identitate
De ce conta atât de mult zona? Pentru că ia era un fel de carte de identitate. După cum era cusută o femeie, oamenii ghiceau de unde e, dacă e măritată, uneori chiar starea ei materială. Numărul de râuri, densitatea altiței, materialele folosite, toate spuneau ceva. Astăzi am pierdut cheia de citire, dar codul e încă acolo, cusut în piesele vechi.
Un alt detaliu specific zonei de câmpie e mâneca lungă, încrețită la manșetă sau lăsată largă. Avea sens practic: pe câmp, la muncă, mâneca se sufleca; la sărbătoare, se lăsa jos, în toată splendoarea. Croiul nu era decorativ degeaba, urma viața femeii care îl purta.
Autentic sau doar inspirat
Acum, o nuanță pe care vreau să o spun cinstit. Multe dintre piesele vândute azi ca „ie munteneasca” sunt interpretări, nu reproduceri fidele. Nu e neapărat rău. Un meșter bun preia compoziția clasică, păstrează altița și râurile, dar adaptează ușor culorile sau materialul pentru gusturile de azi. Problema apare când cineva lipește o etichetă regională pe o piesă care nu are nicio trăsătură a zonei. Dacă vrei autentic, întreabă concret: ce motiv e, din ce zonă, cine l-a lucrat.
Cum porți o astfel de ie? Fiind mai încărcată sus, o las să domine. O fustă simplă, închisă la culoare, sau o pereche de pantaloni neutri, și piesa respiră. Nu pun lângă ea un colier masiv sau un imprimeu puternic. Altița deja face toată treaba. Mie îmi place chiar combinația cu blugi, pentru contrastul dintre cusătura veche și ceva foarte contemporan.
Dacă te apuci să colecționezi sau pur și simplu vrei să înțelegi ce porți, uită-te la trei lucruri: unde e concentrat decorul, ce culori dominante are și cât de geometric sau floral e modelul. Cu timpul începi să ghicești zona dintr-o privire. Nu e o știință exactă, există suprapuneri și influențe între regiuni, dar îți antrenează ochiul.
Merită să spun și de ce s-au păstrat atâtea variante, în loc să se uniformizeze. Satele românești au trăit mult timp relativ izolate, fiecare cu meșterii lui, cu modelele transmise din mamă în fiică. Nu exista o revistă de modă care să dicteze un singur stil pentru toți. Așa că fiecare comunitate și-a dus propria estetică mai departe, cu mici împrumuturi de la vecini. Rezultatul e diversitatea care ne uimește azi, o hartă întreagă de stiluri locale strânsă într-o singură categorie de haină.
În câmpie, unde Muntenia și Oltenia se întâlnesc, lucrurile se mai și amestecă. O să găsești piese care au altiță în stil muntenesc, dar cu motive florale care trag spre Oltenia. Nu e o greșeală, e granița firească dintre două zone care s-au influențat reciproc secole la rând. De-aia spun mereu că încadrarea pe zone e un ghid, nu o lege. Cine caută reguli fixe în port se lovește repede de excepții, fiindcă femeile care coseau nu țineau cont de granițe administrative, ci de ce le plăcea și de ce văzuseră la vecini.
Un detaliu pe care îl observ rar discutat e legătura dintre motiv și vârstă. La femeile tinere, nemăritate, decorul tindea să fie mai viu, mai colorat. Pe măsură ce înaintau în vârstă, culorile se potoleau, negrul câștiga teren. Așa că o ie nu spunea doar de unde ești, ci și cam pe ce treaptă a vieții te aflai. Era o întreagă gramatică vizuală pe care azi abia o mai descifrăm.
Dacă vrei să te apropii cu adevărat de subiect, cel mai bun lucru pe care îl poți face e să te uiți la piese vechi, în muzee sau în colecții de familie. Compară-le cu ce se vinde azi. O să prinzi repede ochiul pentru ce e fidel zonei și ce e doar inspirat vag de ea. E un exercițiu care schimbă felul în care cumperi.
Un cuvânt și despre cum porți o ie zonală fără să greșești. Regula mea e simplă: dacă piesa e fidelă unei regiuni, o las să vorbească singură și nu o amestec cu motive din alte zone. O ie muntenească peste o fotă olteneacă foarte încărcată ajunge un talmeș-balmeș vizual. Mai bine o piesă autentică, lăsată în largul ei, decât trei adunate la grămadă. Coerența contează mai mult decât cantitatea, ca în orice ținută gândită cu cap.
Ce mă bucură e că oamenii redescoperă diferențele astea în loc să le aplatizeze. Mult timp s-a vorbit despre „ia românească” la general, ca și cum ar fi un singur lucru. Nu e. E o sumă de stiluri locale, fiecare cu logica lui. Iar bogăția asta, faptul că un sat de câmpie cosea altfel decât unul de munte, e exact ce face portul nostru atât de viu. Cu cât te uiți mai de aproape, cu atât vezi mai mult.
