Principii specifice ale dreptului de proprietate
Vorbim in cele ce urmeaza despre principiul atribuirii competentelor, principiul prioritatii dreptului comunitar, principiul aplicabilitatii directe, principiul efectului direct al actelor comunitare, principiul subsidiaritatii si principiul recunoasterii reciproce – principii specifice ale dreptului de proprietate.
Principiul atribuirii competentelor
Potrivit acestui principiu, Uniunea actioneaza in limitele impuse de Tratatele care i-au atribuit competentele si doar in scopul indeplinirii obiectivelor pe care le au aceste Tratate. Exista si exceptia, potrivit careia, Uniunea poate actiona doar daca este nevoie si acolo unde nu are competente atribuite expres, insa numai in vederea rezolvarii situatiei aparute. Ariile de competenta in actiunea Uniunii Europene, sunt urmatoarele:
– domeniul competentelor exclusive – masurile pot fi adoptate numai de UE prin institutiile sale;
– domeniul competentelor partajate – UE actioneaza prin institutiile sale, iar statele membre, pe plan intern;
– domeniul competentelor rezervate statelor membre – Uniunea nu intervine.
Principiul prioritatii dreptului comunitar
Norma comunitara (tratate si legi derivate) se aplica in situatiile conflictuale intre legea nationala si dreptul comunitar. Principiul prioritatii dreptului comunitar este valabil pentru toate tipurile de norme comunitare si respectiv nationale, indiferent de data cand au intrat in vigoare.
Principiul aplicabilitatii directe
Potrivit Principiului aplicabilitatii directe, actele comunitare nu necesita masuri de transpunere in legi nationale, deoarece acestea sunt aplicabile direct. Altfel spus, niciun stat nu are dreptul legal pentru a formula o lege care sa redea textul pe care un act comunitar il are, cu scopul de a integra acest text in sistemul juridic intern insa, din momentul publicarii normei comunitare in JO al UE, aceasta trebuie aplicata de jurisdictiile nationale.
Principiul efectului direct al actelor comunitare
Acest principiu este considerat a fi o consecinta a celui prezentat anterior, din momentul adoptarii lor, normele comunitare confera cetatenilor Uniunii drepturi care pot fi revendicate prin actiuni in justitie. Cunoscut si sub numele de „efect direct”, Principiul efectului direct al actelor comunitare a fost formulat pentru prima data la 5 februarie 1963, de catre Curtea de Justitie a Comunitatilor Europene (CJCE) in decizia referitoare la cazul Van Gend en Loos contra Nederlanse Administratie der Belastingen.
Principiul subsidiaritatii
Pentru prima data, Principiul subsidiaritatii a fost enuntat in Tratatul de la Maastricht, in anul 1993, urmand ca 4 ani mai tarziu sa enuntat si in Tratatul de la Amsterdam, drept unul dintre principiile fundamentale care stau la baza functionarii Uniunii Europene. Tratatul de la Maastricht, 1992, in articolul 3B, defineste domeniile de aplicabilitate ale Principiului subsidiaritatii, astfel: „in domeniile care nu tin de competenta sa exclusiva,
Comunitatea nu intervine, in conformitate cu principiul subsidiaritatii. decat daca si in masura care obiectul actiunii avute in vedere nu pot fi realizate de o maniera suficienta de catre Statele Membre si pot fi deci, datorita dimensiunii si efectelor actiunii propuse, realizate mai bine la nivel comunitar.”
Principiul recunoasterii reciproce
In cele din urma, Principiul recunoasterii reciproce obliga statele comunitare sa-si recunoasca reciproc normele in anumite domenii, in.vederea facilitarii consolidarii pietei unice. Principiul recunoasterii reciproce a fost introdus pentru prima data in vocabularul Comunitatilor, in anul 1979, prin cazul Cassis de Dijon (Rewe-Zentral AG contra Bundesmonopolverwaltung fur Branntwein), adus in fata Curtii de Justitie a Comunitatilor Europene (CJCE).
